Dacă aş fi avut şi eu...

Da, ok, toţi am dus lipsă de câte ceva. Dar până la urmă fiecare se descurcă cum poate cu, ce are. Că X a avut şi tu nu, nu te ajută foarte tare. Până la urmă X, cu ce a avut el, a plecat de la A şi a ajuns la B. Tu, cu ce ai avut tu, ai plecat de la C şi încă eşti tot acolo. N-a zis nimeni ca trebuie să ajungi undeva anume. Distanţa e o măsură relativa la punctul de plecare, indiferent despre care punct de plecare vorbim.

Poţi să înşiri acele lipsuri ca scuze pentru eşecuri sau nerealizări, sau poţi le priveşti ca o provocare. Pentru că oamenii care realizează ceva mai mult decât majoritatea sunt oamenii care ştiu ce vor (măcar pe termen scurt) şi nu se opresc doar pentru că le lipsesc una alta. Iar cei care rămân doar la a-şi plânge de milă cel mai probabil ajung nişte lepre.

Aşa-i că-s bună la teorie?

Later Edited: Altii care o spun mai bine: Every successful case is a special case

Project Start: Conversaţii cu prietenii mei imaginari

Intoducere tag: "conversaţii cu prietenii mei imaginari".

Eu am numai prieteni frumoşi, destepţi, educaţi, talentaţi în toate privinţele... Totul la superlativ. Sunt nişte oameni atat de perfecţi, că nu ai ce să critici. Dar mă gândesc că dacă s-ar întâmpla să nu fie aşa... ar fi îngrozitor. Cum ar fi dacă unul ar face o greşeală? În laşi în ale lui sau încerci să îi explici că o cam dă în bară? Dar dacă te întreabă ce părere ai? Îi spui adevărul sau ce vrea să audă? Ar fi urât şi s-ar putea supăra dacă nu-i de bine şi la următorul eveniment asemănător aş sta şi m-aş uita cum o dă acel prieten în bară îl loc să zic ceva pentru că n-are sens să te bagi şi pică pe tine şi... fie, cum spuneam. Nu e cazul pt că toţi prietenii mei sunt perfecţi. Dar dacă unii pot scrie numai poveşti care se termină cu bine, zic eu aşa că eu pot să debitez pe blog că aş punea spune ceva şi acel imaginar prieten chiar ar înţelege şi n-ar fi lezat în orgoliu, doar pentru că până la urmă nici eu nu sunt perfectă.

Io zic că mă ţine câteva posturi... zic eu aşa...