Talente

Fericirea este un talent. Nu mi-e foarte clar daca ne nastem fiecare cu ce talente pica la zar, sau creste ca o bacterie pe un suport gol. Dar cum unii se pricep la balet iar altii mai deloc, asa si unii sunt fericiti din orice iar altii nici in ruptul capului. Nu pare sa tina cont de alte caracteristici. Nu remarc nici o tendinta de a fi mai mult sau mai putin fericit printe cel mai insatiri, sau cei sclipitori, nici macar cei mai credinciosi. Cum se exerseaza talentul asta, mi-e si mai neclar.

Dacă aş fi avut şi eu...

Da, ok, toţi am dus lipsă de câte ceva. Dar până la urmă fiecare se descurcă cum poate cu, ce are. Că X a avut şi tu nu, nu te ajută foarte tare. Până la urmă X, cu ce a avut el, a plecat de la A şi a ajuns la B. Tu, cu ce ai avut tu, ai plecat de la C şi încă eşti tot acolo. N-a zis nimeni ca trebuie să ajungi undeva anume. Distanţa e o măsură relativa la punctul de plecare, indiferent despre care punct de plecare vorbim.

Poţi să înşiri acele lipsuri ca scuze pentru eşecuri sau nerealizări, sau poţi le priveşti ca o provocare. Pentru că oamenii care realizează ceva mai mult decât majoritatea sunt oamenii care ştiu ce vor (măcar pe termen scurt) şi nu se opresc doar pentru că le lipsesc una alta. Iar cei care rămân doar la a-şi plânge de milă cel mai probabil ajung nişte lepre.

Aşa-i că-s bună la teorie?

Later Edited: Altii care o spun mai bine: Every successful case is a special case

Project Start: Conversaţii cu prietenii mei imaginari

Intoducere tag: "conversaţii cu prietenii mei imaginari".

Eu am numai prieteni frumoşi, destepţi, educaţi, talentaţi în toate privinţele... Totul la superlativ. Sunt nişte oameni atat de perfecţi, că nu ai ce să critici. Dar mă gândesc că dacă s-ar întâmpla să nu fie aşa... ar fi îngrozitor. Cum ar fi dacă unul ar face o greşeală? În laşi în ale lui sau încerci să îi explici că o cam dă în bară? Dar dacă te întreabă ce părere ai? Îi spui adevărul sau ce vrea să audă? Ar fi urât şi s-ar putea supăra dacă nu-i de bine şi la următorul eveniment asemănător aş sta şi m-aş uita cum o dă acel prieten în bară îl loc să zic ceva pentru că n-are sens să te bagi şi pică pe tine şi... fie, cum spuneam. Nu e cazul pt că toţi prietenii mei sunt perfecţi. Dar dacă unii pot scrie numai poveşti care se termină cu bine, zic eu aşa că eu pot să debitez pe blog că aş punea spune ceva şi acel imaginar prieten chiar ar înţelege şi n-ar fi lezat în orgoliu, doar pentru că până la urmă nici eu nu sunt perfectă.

Io zic că mă ţine câteva posturi... zic eu aşa...

Dreptul la opinie

Eu nu's chiar cel harnic şi ordonat 'copil'. Încerc, dar nu prea îmi
iese. Una dintre activităţile care chiar nu-mi ies este să-mi
pregătesc micul dejun singură de acasă. Nu-i chiar o problemă, că se
poate cumpăra în drum spre muncă. Dacă încerc să fiu cuminte şi să nu
îmi iau gogoaşă cu ciocolată, aleg un sandwich / 'belegte brotchen'
(să îmi zică şi mie careva cum îi în ro). Ăl cu roşii şi mozzarella
îmi place mult. E o derivaţie de la caprese. Ştiţi? Salată de roşii cu
mozzarella!? E foarte bună. Doar cu un pic de busuioc şi în funcţie de
cantitatea de ulei de măsline, e chiar sănătoasă. Se poate cumpără
pâinica asta cam peste tot. Atâta doar că au început să o înece în
maioneză. Defapt toate celelalte pâinici sunt înecate în maioneză. Aşa
am descoperit-o pe asta. "Aveţi ceva şi fără maioneză?" / "Doar roşii
cu brânză" / "Perfect, foarte gustoasă." Acum se pare că se vând mai
bine dacă au maioneză şi astea. O porcărie, evident. Aşa păţesc când
opinia generală e pe dos faţă de a mea. Dacă gloată vrea înecat în
maioneză, asta se vinde. Şi n-ar fi singurul subiect pe care opinia
generală diferă faţă de a mea. Ar mai fi ăla cu energia nucleară,
câini comunitari din Bucureşti, relaţiile dintre români şi maghiarii
din Transilvania... Defapt, dacă stau să mă gândesc, opinia generală o
dă în bară major. Nu's care a avut ideea asta inteligentă că toată
lumea are dreptul la opinie. Poate n-ar fi rău dacă fiecare ar trebui
să câştige dreptul ăsta înainte să deschidă gura.
"Pe ce subiect doriţi să vă exprimaţi?"
"Energie nucleară, vă rog!"
"Bun! Avem un curs de Introducere în fuziune nucleară, Clasificarea
centralelor în funcţiune, Structura unei centrale atomice, Siguranţa
reactorului nuclear şi efectele radiaţiei radioactive asupra
organismelor vi. Va recomand inclusiv cursul de Introducere în energie
alternativă. După ce aţi luat examenul aveţi drepul la opinie în
privinţă energiei nucleare!"
"Mulţumesc frumos, o zi bună!"

Până atunci nu pot decât să îmi dau mai mult silinţa, şi să îmi
pregătesc singurică micul dejun îl loc să îl cumpăr în drum spre
muncă.

Marele Câştigător

şi ar fi dormit mult şi bine blogul meu, dar întâmplarea face să-mi fi fost dor de el azi..

Să zicem că din "motive personale" am ajuns să urmăresc un anumit Reality-Show, anume "Marele Câştigător" de la Antena 1. Să menţionam că eu tv n-am şi că defapt am vânat orice informaţie s-a postat pe site-ul show-ului. Am încercat să găsesc şi surse de informaţii / comentarii / blogguri sau miştouri altele decât cele oferite de organizatori, dar... ori emisiunea nu prea are audienţă, ori titlul emisiunii face reperarea dificilă => găsit nema. N-ar fi chiar prima emisiune de genul pe care am urmărit-o, dar nu pot să zic că le apreciez foarte mult. Asta pentru că un Reality-Show se încadrează la secţia "divertisment". Adică constă în adunat un grup de indivizi dispuşi să fie penibili în public, pentru a amuza oamenii care din lipsă de satisfacţii personale se plictisesc acasă. Cheia de succes a unui Reality-Show fiind catititatea de imbecilităţii pe care organizatorii reuşesc să le fabrice pe seama penibililor, fie prin provocare, fie prin post-editare video, şi neapărat: cu un aport minim de informaţii utile.

Cum ziceam, emisiunea asta am vânat-o dintr-un "motiv personal", motiv pe care am foarte rar ocazia îl văd şi chiar m-am bucurat foarte mult că îl pot vedea bâţâindu-se pe monitorul meu. Iniţial mi-am făcut griji că motivul îşi va mânca ficatul pe acolo, dar am zis fie... poate o să îi prindă bine. Pentru o cauză nobilă merită chiar să fi penibil la tv. Apoi încet încet începusem să fiu chiar entuziasmată de idee. Să explicăm! "Marele Câştigător" şi-a selectat victimele din rândul obezilor. Nu ştiu exact unde se trage linia între gras, supraponderal şi obez. Undeva pe acolo. Cred că i-au ales pe cei mai mari dintre uriaşi, dar care încă se mai pot mişca şi încă mai pot să zâmbească... ca să nu aibe telespectatorii coşmaruri, că după aia nu se mai uită nimeni la emisiune. În România în care activitatiile sportive nu sunt accesibile oricui şi cine n-are cola în frigider e un amărât, iniţiativă nu-i rea deloc. Dintre toate pretexele găsite de tiparul ăsta de eminisuni pentru a sechestra un grup de oameni, pretextul ăsta mi s-a părut cel mai sănătos. În acest caz particular, izolarea şi munca într-o echipă cu aceleaşi probleme n-are cum să facă mai rău (cred). Parcă şi eliminarea, un pic de competiţie, nu strică. Probele erau niţel stupide, dar ce contează dacă aşa îi puneau să transpire. Ba chiar, printre comentariile apărute iniţial pe site se arătau alte persoane motivate de emisiune să înceapă şi ei o viaţă mai sănătoasă. Ce poţi dorii mai mult?

Dar... nu! Nu a fost să fie. N-a durat mult până tot show-ul s-a întors la penibilitatea oricărui alt Reality-Show.

Din puţinul care se vede oamenii ăştia chiar s-au ocupat de concurenţii. Dar nu, emisiunea nu arată nimic despre efortul pozitiv care s-a făcut pentru ei. Despre cum au ajuns ei exact în situaţia asta, despre ce / cum a fost aplicat, cum au reacţionat, unde au fost greutăţile. Poate fi luat ca un studiu practic pe 20 de cazuri, nu? În schimb emisunea insistă pe "cum resistă concurenţii stresului de a se suporta unii pe alţii, obligaţi fiind să convietuieasca." Am încercat să postez un comentariu conţinând textul de mai sus pe site-ul emisiunii, dar... supriza?!: criticile la adresa emisiunii nu sunt postate. Nu cumva să trezim oamenii din prostie! Nu! Televiziunea e făcută să promoveze prostia, caţele, superficialitatea şi orice duce lispsa de informaţii sau calitate. Orice insultă la adresă concurenţilor este binevenită, orice comentariu inutil sau tentativă de intimidare e postată, dar să nu spuneţi cumva că emisiunea e naşpa. Să fac totuşi confesiunea că după ce nu am reuşit să critic emisiunea, am trecut la criticat persoanele care fac jocul organizatorilor şi postează mesaje de mahala. Asta e admis, mi s-au postat mesajele. Reacţia, evident, a fost de a mi se spune mai mult sau mai puţin că pentru asta se uită ei la emisiune şi că dacă nu-mi place să nu mai întru pe site. Relativ logic şi corect. Dacă aş fi fost pasionată de psihologie aş fi continuat mesajele ca să văd ce ecou generează fiecare mesaj. Dar mi-am pierdut interesul şi am recurs la blog ca să îmi debitez în linişte punctul de vedere.

Lăsând lipsă de calitate a emisiunii la o parte... acei 20 de oameni au primit totuşi o mână de ajutor. Că unii au primit-o, unii s-au fentat singuri e altă poveste. Dar au avut acces la informaţii, oameni calificaţi, aparate şi metode, care în general costă bani şi... exact, ştiam eu: voinţa. Unii nu au nici una nici cealaltă. Eu nu am avut niciodată asemenea probleme cu greutatea. Dar am o bolă cronică numită "lene", cu care mă lupt continuu şi am fost o persoană relativ sedentară până acum un an. Acum un an am început să îmi fac timp pentru mişcare fizică şi am descoperit ca sunt mai liberă. Pentru că atunci când nu eşti într-o condiţie fizică bună e că şi cum ai avea cătuşe la mâini şi la picioare, propria ta lene te ţine într-o închisoare. Dacă aceşti 20 de oameni au gustat din acea libertate, şi au văzut că se poate, sper să le fie frică în viitor de fiecare shaorma din aproprierea lor şi de fiecare zi în care i-a prins lenea. Sper să le fie frică că ajung la loc în propria închisoare. Atât de frică, încât îşi vor creşte copiii sănătos şi vor ajunge la adânci bătrâneţe să alerge după nepotei.

Pretender

"...
I'm the voice inside your head
You refuse to hear
I'm the face that you have to face
Mirrored in your stare
I'm what's left, I'm what's right
I'm the enemy
I'm the hand that will take you down
Bring you to your knees

So who are you?
Yeah, who are you?
Yeah, who are you?
Yeah, who are you?
..."

Alternative feminine

Am citit de curând un articol care povestea cum că emanciparea femeilor le-a făcut nefericite. Se pare că miracolul emancipării le-a împovărat cu obligaţia de a avea o carieră, iar femeile sunt defapt mai fericite când fac mâncare, curăţenie, au grija de copii. De asemenea este bine cunoscut cât a crescut rata divorţurilor, cât a căzut familia din priorităţile fiecăruia şi cât de puţină atenţie primeşte copilul din partea părinţilor în ziua de azi.

Cariera e o formă modernă de sclavie, din câte am auzit. Cine n-are viaţă particulară se mândreşte că are o extraordinară carieră. Frumos, nu?

Acum cine are la îndemână o statistică care arată cât de fericite erau femeile pre-emancipare? Da, am înţeles că erau mai fericite să spele geamurile cu petrol şi să măture toată curte... whatever... Dar îmi spune cineva cât de fericite erau atunci când o luau pe coajă pentru că au ars mâncarea, sau pentru că au fabricat doar purtători de estrogen şi nici unul de testosteron? Divorţul nu era la modă. Poate e prea la moda acum, dar câţi au rămas în căsătoriţi doar pentru că nu se cuvenea să divorţezi? Trebuie să fi fost o viaţă cu adevărat fericită, nu? Ce povară este libertatea!

Păcat că aşa puţini dintre noi sunt capabili să îşi găsească jumătatea şi să se bucure de viaţa particulară. Dar pentru restul... măcar există alternative.

Don't bullshit me!

Ambalaje

Trăim în secolul comunicaţiei, internetului, al consumului, al E-urilor şi al ambalajelor. Japonezi sunt de vină. Ei au început cu arta împachetatul şi turma s-a luat după ei. Bucăţica cu bucăţica totul este împachetat. Totul trebuie să corespundă normelor de igena, pentru a proteja E-urile din bucăţele. Aşa era, nu? Apoi totul trebuie să fie colorat, să iasă în evidenţa, să atragă privirile cumpărătorului. Altfel degeaba s-au chinui să facă aşa multe şi bogate, că nu le vrea nimeni. Chiar şi măcelarul împachetează carnea proaspăt tăiată într-o hârtie, apoi o pungă şi lipeşte peste o etichetă. Când bucăţelele individual împachetate ajung în mâna cumpărătorului, acesta are nevoie de un alt ambalaj ca să le adune şi să te mute din căruciorul de cumpărături în maşină, şi apoi din maşină în bucătărie. Apoi toate acele ambalaje apucă să fie rupte, sfâşiate, smotocite, şi adunate fără conţinut într-un alt abalaj. Şi dacă trăieşti în Germania ambalajele ajung să se transforme, fie în alte ambalaje fie în scrum; dacă trăieşti în România se vor intanli cu toate într-un loc special; iar dacă eşti în India, atunci ambalajele îţi vor decora trotoarele.

Dar ambalajele ne ajută să nu ne murdărim pe mâini, să punem la păstrare, să alegem. Ambalajele ne fac viaţă mai uşoară. Noi iubim ambalajele. Eh? Care îşi doreşte să fie un ambalaj?

Paleta de culori

Am cunoscut un pictor ca mine zilele trecute. S-a luat de mine că pictez doar cu alb şi negru. El ştie să îmbine multe culori. Nu pot, i-am spus. Dar n'a'nţeles. Cum să înţelegi când sunt aşa frumoase picturile în culori. Mi-ar fi plăcut şi mie să joc în nuanţe calde, aprinse sau pastelate. Dar când am încercat m-am intanlit cu daltonişti. Vedeau roşu când eu pictam doar verde. Sunt peste tot în jur şi se înmulţesc. Nuanţe de gri le trebuie lor, dar eu am refuzat. Am luat doar alb şi negru, atunci. Şi am rămas cu ele. Poate am să învăţ culorile cândva, dar nu acum.

Ne pregătim de finala!

Ultimele două ore din ultimul sezon vor apărea vineri seara pe sticlă (vineri seara la ei, sâmbătă dimineaţa pt noi).

!BSG spoiler! Dacă nu aţi văzut până la episodul 17 "Someone to Watch Over Me" din ultima serie, dar aveţi de gând, nu apăsaţi play!