Ambalaje

Trăim în secolul comunicaţiei, internetului, al consumului, al E-urilor şi al ambalajelor. Japonezi sunt de vină. Ei au început cu arta împachetatul şi turma s-a luat după ei. Bucăţica cu bucăţica totul este împachetat. Totul trebuie să corespundă normelor de igena, pentru a proteja E-urile din bucăţele. Aşa era, nu? Apoi totul trebuie să fie colorat, să iasă în evidenţa, să atragă privirile cumpărătorului. Altfel degeaba s-au chinui să facă aşa multe şi bogate, că nu le vrea nimeni. Chiar şi măcelarul împachetează carnea proaspăt tăiată într-o hârtie, apoi o pungă şi lipeşte peste o etichetă. Când bucăţelele individual împachetate ajung în mâna cumpărătorului, acesta are nevoie de un alt ambalaj ca să le adune şi să te mute din căruciorul de cumpărături în maşină, şi apoi din maşină în bucătărie. Apoi toate acele ambalaje apucă să fie rupte, sfâşiate, smotocite, şi adunate fără conţinut într-un alt abalaj. Şi dacă trăieşti în Germania ambalajele ajung să se transforme, fie în alte ambalaje fie în scrum; dacă trăieşti în România se vor intanli cu toate într-un loc special; iar dacă eşti în India, atunci ambalajele îţi vor decora trotoarele.

Dar ambalajele ne ajută să nu ne murdărim pe mâini, să punem la păstrare, să alegem. Ambalajele ne fac viaţă mai uşoară. Noi iubim ambalajele. Eh? Care îşi doreşte să fie un ambalaj?