Studii superioare

Mândria facultăţii e care am frecventat-o în ţara era un monstru din metal şi ceva sticlă pe nume Wild T4. Nu, nu are nici o legătură cu Terminator. Profii ziceau că funcţionează, dar nu ne-au convins. Se pare că aparatul s-ar fi dezintegrat dacă punea vre un student mâna pe el, iar Profii probabil că nu ştiau cum să-l facă să se mişte. Şi mai interesante au fost orele când învăţam să folosim aparatura modernă, depăşită doar de un deceniu (sau două) faţă de tărâmurile mai vestice. Acestea nu se dezintegrau în contact cu mâinile studenţilor dar se rătăciseră acumulatorii (= bateri în limbaj comun). Aparatura modernă era mult mai redusă că volum şi greutate, avea ceva mai puţin metal şi sticla, dar niscaiva cabluri, cipuri şi material plastic în plus. Profu' ne spunea poveşti cum că pe ceea ce părea să fie un micuţ monitor chiar apărea un meniu, şi dacă apăsam pe butoanele de sub monitor chiar puteam seta aparatul şi îl puneam la treabă. La un moment dat a existat o speranţa. S-au găsit nişte paralelipipede negre, destul de grele, cu nişte cleme metalice într-un capăt. Existau zvonuri cum că aceste obiecte ar fi mult căutatele baterii. Aparatul nu a pornit. Fie că bateriile erau consumate, că erau de fapt pt ceasul deşteptător al Profului sau pur şi simplu pt că minunatul nostru instrument suferise o depresie... nu se ştie. Poate s-ar fi găsit o minte sclipitoare care să măsoare respectivele baterii să vedem dacă mai au sau nu substanţă verde. Dar acţiunea s-a considerat inutilă. Nu ar fi ştiut nimeni să le încarce, iar rezultatul rămânea acelaşi: aparatul nu comunica cu noi. La examen a trebuit să repetăm papagaliceşte acele fabuloase poveşti pe care ni le spunea Profu' şi să desenăm acel nevăzut meniu. Câtă nostalgie.

Ne-am jucat în Nemţia cu destule aparate, soft-uri şi alte chiţibuşuri. Dar ceva din stilul românesc tot se găseşte şi aici. Cursul de baze de date. Timp de un semestru, două ore pe săptămână, Profu' de baze de date ne-a desenat tabele şi ne-a înşirat comenzi SQL cu cretă pe tablă. Sala de calculatoare (care are mai multe calculatoare decât sunt studenţi într-un an) era doar la un etaj mai jos de sala de curs. Totuşi ideea "Hai să mergem cu toţii în sala de calculatoare să vedem fiecare cu calculatorul în faţă despre ce vorbiţi dumneavoastră"-era considerată greşită. Avantajul a fost că m-am simţit încurajată să îmi iau liber în fiecare săptămână. Examenul a fost identic cu majoritatea examenelor de pe plaiurile natale: reproducerea identică a definiţiilor menţionate de Profu la oră (orice exprimare liberă fiind depunctata) înşirarea unor comenzi + reprezentarea grafică în creion a ceea ce putea fi rezultatul acelor comenzi.

Sper să închei într-un fel sau altul extraordinara experienţă: 10 ani pe băncile instituţiilor de învăţământ superior. Recunosc: m-am distrat, dar acum ar fi cazul să cresc mare înainte să fie prea târziu. Plus că m-am plictisit.

Adio budă

În general găsesc vizitarea budei deranjantă. Mă întrerupe de la nimicurile pe care le fac pt că aşa vrea corpul meu, împotrivă voinţei mele. Material prost. Singurele momente când întreruperea este bine venită este când sunt la muncă şi trebuie să stau multe ore la birou în faţă monitorului. Cine a inventat munca la birou cred că era handicapat şi de ce nu mi-a spus şi mie cineva chestia asta înainte să fac două facultăţii. Stând la birou şi încercând să mă înţeleg cu boul ăla din calculator care aranjează pixelii de pe monitor, consum cantităţi considerabile de lichide. Mă bucur de câte ori îi pot spune piticului să mă scuze cât îl las singur, mă cheamă natura. Buda de la muncă e foarte frumoasă. Are gresie neagră, mobilier de lemn, oglinzi imense, tot felul de odorizante, hârtie şi şerveţele cu ţ'spe straturi. Aşa că fac tot posibilul să o vizitez din juma în juma de oră. Câteodată o vizitez şi fără motiv. Cămăruţa aia cu trei wc-uri şi două chiuvete e mult mai plăcută decât biroul meu. Dar de săptămâna viitoare n-am să o mai văd. Figuranţii ăia cu cravate ne-au mutat birourile în clădirea din fabrică. Cred că vroiau buda doar pt ei. Ştiu cum arată buda de acolo. Voi găsii probabil alt motiv că să mă lase piticul ăla în pace. Poate mă apuc de fumat.

Victor

O cam dau pe lângă cu postul ăsta, pt că îl scriu la derută... dar a început să îmi placă... Cine ar fi crezut că o să mă prindă şi blogul.

Am dat de Victor accidental. Eu îmi vedeam de treaba mea, el urla din toată plictiseală lui. Se bagă în seamă cu cine apuca. "Uite ce frumos şi deştept sunt!" spunea el. Le cam umflă el, dar este... nu pot să-l contrazic! Mândria lu' muma'sa! Făt cu stea în frunte, iubit în felul lui, de toată lumea. Chiar şi de pupeze, deşi unele nu recunosc. Când adună lumea la cafea, mă sună şi pe mine. N-am prea priceput de ce! Dar întotdeauna mă duc. De obicei stau cuminte într-un colţ şi ascult. Băieţii deştepţi îşi storc neuronii pentru câte o replică interesantă şi apoi se lăuda unul pe altul. Dacă careva de la masa vecină îi aude şi îşi exprimă altă părere, Victor le recomandă să viziteze buda, în speranţa că se vor întoarce de acolo cu păreri mai inteligenţe. Victor e un om practic. Nu îi plac brizbizurile, nu găseşte nici un rost pentru culori altul decât semaforul. Dacă Victor te prinde holbându-te la o fotografie te va convinge că eşti prost. Tu spui că e artă, el îţi spune că nu există artă. Artă e un cuvânt născocit de oamenii idioţi ca să îşi justifice prostia. Vede şi el fotografia, ştie că e ceva acolo, dar dacă nu ştie exact ce e mai bine să o laşi naibii şi te joci cu numărătoarea. Mă apucase un chef nebun azi să-i arăt câteva poze drăguţe lui Victor. Pe urmă mi-am revenit şi le-am băgat la loc în sertar. S-ar uita el la poze, dar n-am eu talentele lui de a înşira cuvinte şi n-ar pricepe o boabă. Las' că scriu pe blog şi mă calmez!