... în trei faze!

Faza 1: Raţiune şi simţire

Se presupune că omul se deosebeşte de restul animalelor prin raţiune, intelect... d'astea. Nu? Parcă aşa era. Clar nu toţi indivizii sunt dotaţi cu raţiune, dar pare-mi se că şi cei care nu duc lipsă o folosesc la probleme de matematică, diverse analize, poate la locul de muncă. Nu şi în relaţiile cu ceilalţi. Atunci când interacţionează cu mediul înconjurător, implicit şi cu semenii săi, omul reacţionează impulsiv, fără raţiune. Eventual numeşte asta că "are sentimente". La apariţia unui conflict cu semenii săi, omul va adopta o atitudine defensivă şi eventual se va considera victimă pentru că: "i-au fost rănite sentimentele"... sau nu numai. Rare ori îşi va pune problema "de ce?", "cum s-a ajuns la asta?", "care au fost motivele"; şi dacă o va face va ajunge la concluzia că era total nevinovat, toate acţiunile sau inacţiunile sale fiind perfect justificate. În etapa următoare vca proceda complet opus faţă de ceea ce ar duce la aplanarea conflictului, pentru ca din moment ce el e nevinovat şi i-au fost rănite sentimentele de către semnenii săi, atunci semenii săi trebuie să parcurgă un drum mai lung la el. Ca un fel de penitenţă... sau pentru a-şi arăta superioritatea... Sau? Cum era defapt?... Şfarârşeste prin a fi nefericit pentru că el e singurul nevinovat într-o lume crudă!

Faza 2: Teorie şi practică

Ştiu logica, cunosc teoria... dar practica? Aaa... în practică majoritatea sunt stângaci. Puţini au un dar înăscut pentru practică. În practică logica e în ceaţă iar teoria nu se potriveste. De la distanţă totul pare banal şi rezolvabil. Din mijloc pare imposibil. În practică nu accepţi ceea ce este evident, nu accepţi că nimic nu e ideal. În practică toate argumentele de grădinită sunt la putere şi orice scuză e valabilă. Practica ne omoară. Vag, totuşi îmi e clar. Dar dacă ar fi să lupt împotriva firi (şi a mea şi a semenilor mei), să accept şi limite şi infinitul, de ce aş face-o? A... da! Problema neagă soluţia.

Faza 3: Mi-am luat boxe! FTW!